Comuna Balta Doamnei se află pe malul stâng al râului Ialomița, la 6 kilometri de DN1, din dreptul satului Potigrafu. Din vechime, pe aici trece drumul ce leagă Muntenia de Moldova și Transilvania.
Localitatea se află la o distanță de 27 de kilometri de reședința de județ, municipiul Ploiești, și la 44 de kilometri de capitala țării, București. Se învecinează la est cu comuna Gherghița, la nord cu comuna Olari, la vest cu satul Potigrafu, iar la sud cu Siliștea Snagovului.
Comuna este formată din satele:
- Balta Doamnei - centru administrativ
- Bâra
- Curcubeu
- Lacu Turcului
Numărul locuitorilor este de 2702 (la ultimul recensământ), 100% români, preponderent de cult ortodox, iar ocupația de bază a acestora este cultivarea legumelor în solarii. Primii locuitori au venit în aceste locuri în secolul al XVII-lea. Ei erau mocani din părțile Făgărașului și părțile de munte ale județului Prahova.
Cu siguranţă, deseori v-aţi întrebat de unde vine numele comunei noastre, al satelor din componenţa sa sau al celor din jur. În rândurile următoare vom încerca să vă dezvăluim cateva din tainele acestora, dar şi câteva lucruri culese din istorie, care sperăm că vă vor încânta şi vă vor stârni curiozitatea de a cerceta mai adânc şi a completa informaţiile care există în prezent.
Satul Balta Doamnei este atestat ca entitate teritorială prin documentul emis de voievodul Vlad Vintilă pe data de 16 ianuarie 1533, prin care întăreşte mânăstirilor Muşeteşti, Snagov, Nucet, Bolintin, Strâmbu, Glavacioc şi Tismana „ca să le fie Bălţile Doamnei ce a fost parte domnească toată, fiecare pe câte o parte, dăruite de alţi domni mai dinainte vreme.”
Din actualul teritoriu al comunei Balta Doamnei, moşia Sărăcinească (Luparia) este atestată în 1482 printr-un document emis de voievodul Basarab cel Tânăr, prin care dăruieşte mânăstirii Snagov jumătate din această moşie. Grigore Ghica, voievod la rândul lui, reconfirmă stâpânirea mânăstirii Snagov asupra satului Sărăcineşti mentionând că a fost „dreapta şi bătrâna ocină a mânăstirii” dată de la alţi domni bătrâni, ctitorii mânăstirii. În acest document se specifică încercarea lui Radu logofăt Ţigănescu, care în zilele lui Mihnea voievod, prin înşelăciune a luat moşia pe numele său şi şi-a făcut mori pe Ialomiţa, dar egumenul mânăstirii Snagov a judecat în divan şi şi-a recuperat moşia.
Denumirea localității provine de la doamna lui Matei Basarab, în urma luptelor acestuia cu domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, de pe apa Nenișorului. Doamna Elina avea aici bălți și heleșteie cu pește, localitatea numindu-se inițial Curcubeu Doamnei.
În anul 1889 comuna Balta Doamnei este oferită regelui Carol I, fiind una dintre cele 12 domenii ale Coroanei.
Localitatea de astăzi Curcubeu se afla pe moşia satului Tarbaciani. În anul 1555, Pătraşcu voievod întăreşte lui jupân Tudor mare logofăt şi jupân Dragomir mare vistier, satul Tarbacianii şi cu tot hotarul, pentru că le este dreaptă ocină de moştenire şi cumpărătoare de la Stoica al Cretei şi de la verii lui Manea şi Stanciu din Miroslăveşti încă din zilele lui Vlad Vintilă voievod. Este posibil ca vânzătorii să fie moşneni.
Pe teritoriul satului Lacu Turcului se pot vedea urme de prezență umană continuă, începând din neolitic și epoca migrațiilor, secolele V-VII.
Înainte de război satul a devenit la un moment dat comuna Stelian Popescu.
Marta Breabăn, în jurnalul său scria: „Se numea Stelian Popescu fiindcă directorul ziarului "Universul" de pe atunci era născut în această comună, tatăl lui fiind preot aici. În satul lui natal, Stelian Popescu a făcut biserică, școală, primărie și dispensar. Biserica a fost pictată de pictorul Norocea după modelul Curții de Argeș."
Satul Lacu Turcului, cândva comuna Stelian Popescu, este unul din puţinele locuri din Muntenia unde să fi rămas atât de numeroase urme ale luptelor dintre Domnii Moldovei şi cei ai Munteniei, dar şi ale celor împotriva năvălitorilor tătari.
Sunt foarte rare locurile în cuprinsul Câmpiei Munteniei unde să fi rămas atâtea urme de lupte dar şi să fie o întretăiere a marilor drumuri de comunicare între Muntenia, Moldova, Transilvania şi apoi, prin Olteniţa, la Constantinopol.
Se află situat la 4 km de Gherghiţa, capitala ţării pe timpul lui Mihai Viteazul, de unde pornea un drum la Nord, prin Vălenii de Munte, Drajna, Tabla Butii,s pre Transilvania. Un alt drum mergea la Olteniţa şi, de aici, prin Bulgaria spre Constantinopol. Drumul acesta din urmă poarta şi azi numele de Drumul Sarei, fiindcă pe aici treceau convoaiele de care cu sare de la ocnele statului din Slănic şi Telega spre împărăţia turcească.
Aşezat la confluenţa râurilor Prahova şi Teleajen, era şi un punct strategic de mare importanţă, iar amintirea luptelor ce s-au dat în localitate se păstrează în documente şi numele satelor. Aşa este localitatea Palanca, ridicată chiar pe locul de bătălie în cuprinsul căreia se află osemintele ostaşilor căzuţi în luptă.
Pământul de aici a aparţinut întotdeauna familiilor domneşti, dovadă şi denumirea de Balta Doamnei, care pe urmă a fost închinat şi dăruit Mitropoliei din Bucureşti. După secularizare, pământurile au trecut în proprietatea statului, iar în 1888 au fost încorporate Domeniului Coroanei.
La miazănoapte satul se margineşte cu satul Ciumaţi care şi-a luat numele de la lagărele bolnavilor de ciumă din timpul lui Caragea. La miazăzi se află satul Bâra şi satul Turbaţi, de unde, la un km distanţă, traversând lacul Snagov, se ajunge la mânăstirea Snagov, zidită de Vlad Ţepeş.
Din Făgăraş şi din părţile de munte ale judeţului Prahova veneau mocani cu vitele şi le păşteau la şes, unde era o întindere mai mare.
În satul Lacu Turcului cei dintâi care şi-au facut colibe au fost Dinu şi Miu Tutuianu, mocani veniţi cu oi şi vaci. Mai tarziu au venit familiile: Pascu Baciu, Radu Baciu de la Proviţa, Necula de Rucăr-Muscel, Ceauş Ion din Valea Lungă, Radu Purcaru de la Bezdead, Gheorghe Olteanu, haiduc din Severin.
Satul s-a ridicat pe locul ce azi se numeste PLUTA sau SATUL VECHIU, pe unde erau odinioară păduri întinse. Era aşezat într-o parte, ferit de drumul principal pe unde treceau turcii, de teamă să nu fie prădat de vite, grâne şi bani.
Pe locul unde se află satul era drumul zis „al olarului”, care venea de la Focşani, spre Buzău, Gherghiţa, Bucureşti, şi care aducea vin, miere, fructe, vite etc.
Din cauza morilor aflate pe râul Ialomiţa (la 1 km departare), în dreptul satului s-a format cu timpul o revărsare a albiei râului.
Legenda spune că un turc avea o stupină pe islazul satului de azi al bârenilor şi mai strângea şi zeciuiala vitelor de la săteni, pentru împărăţia turcească. Turcul era cam „certat”cu cinstea şi cu omenia şi, de aceea, la o vânătoare de raţe sălbatice, a fost împuşcat de un sătean. Administraţia turcească a luat măsuri drastice pentru a afla făptuitorul, aflând trupul acestuia în lacul format din revărsarea Ialomiţei. Acestui lac i s-a zis Lacu Turcului şi de aici a rămas şi denumirea satului. Ca pedeapsă pentru locuitori, s-a dat foc satului, vitele le-au fost luate, iar ei s-au ascuns prin pădurile de stejari care se întindeau până spre Bucureşti.
După ce această întâmplare a fost uitată, pe la 1830, au început să se întoarcă pe locul vechiului sat, unde trăiseră odinioară.
Primii colonişti au fost siliţi să-şi ridice case şi, timp de 7 ani, nu plăteau nimic, după care erau obligaţi să plătească arendaşului o găină şi 32 de zile de muncă cu mâinile, cel care avea doi boi, iar cel cu patru boi, 42 de zile de muncă cu mâinile sau 80 lei. Sătenii erau clăcaşi şi dădeau dijmă a zecea parte. Ocupaţia lor principală era creşterea vitelor - oi, capre, vaci - dar prindeau şi peşte, se ocupau şi de stupărit. Mierea albinelor o păstrau în oale de lut legate la gură, brânza o puneau în putini aşezate cu gura în jos, în pământ, neumblând la ea până în Săptămâna Brânzei.
Pentru a semăna grâu, fiecare despădurea cât avea nevoie. Arau cu pluguri de lemn, trase de care cu câte 6 sau 8 boi, se mulţumeau cu puţin, nu aveau bani decât pentru dări, îmbrăcămintea, încălţămintea şi hrana şi le asigurau singuri.
La oraş mergeau la Ploieşti, făceau câte trei zile pe drum şi îşi luau mâncare în traistă.
Pământul era arendat de Mitropoliile diverşilor arendaşi care percepeau dijme înspăimântătoare.
La biserică, sătenii mergeau în satele vecine - Olari, Balta Doamnei, Gherghita. Biserica din Lacu Turcului a fost adusă de săteni de la Belciug, fiind făcută din barghii (lemne groase). În timp, satul prosperă, ţăranii fiind împroprietăriţi.
Şcoala primară s-a înfiinţat în anul 1893, de răposatul Ioan Kalinderu. Săteanul Costache Buharu, văr cu Stelian Popescu, a dat casele lui pentru şcoală, fără să pretindă chirie. Şcoala a funcţionat astfel timp de 7 ani. Primul învăţător a fost Dumitru Popescu. Un binevoitor, Dumitru Pavel, a donat locul pe care se află şcoala astăzi, ridicată cu cheltuiala Domeniilor Coroanei Gherghiţa şi inaugurată în 1906. La inaugurare au luat parte Regele Carol I, Regina Elisabeta, Principele Ferdinand şi Principesa Maria.
Concluzionând analiza documentelor referitoare la proprietatea asupra teritoriului actualei comune Balta Doamnei, se pot afirma următoarele:
- La origine, moşia Balta Doamnei era domnească. În această ipostază, în anul 1533, Vlad voievod întăreşte unor mânăstiri parte din această moşie. Este foarte posibil ca la vremea respectivă să un fi existat nici un sat cu numele de Balta Doamnei. Ultimul document identificat referitor la Balta Doamnei este cel din anul 1543, emis de Radu voievod, prin care întăreşte mânăstirii Nucet, partea domnească din vama de peste a treia parte de la Balta Doamnei.
- Dicţionarul Geografic din 1897 consideră că întemeietorii comunei sunt munteni de origine, comuna avea la sfârşitul secolului al XIX-lea 1237 locuitori, erau 12 familii de ţigani care fabricau cărămidă, vreo 262 case de locuit şi 2 bordeie.
- Biserica de lemn din Balta Doamnei datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Biserica de zid din acest sat a fost ridicată în 1883 cu ajutorul lui Ion Kalinderu de Calistrat , monahul de la mânăstirea Căldăruşani. Numele se pare că provine de la Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, fosta proprietară a acestei moşii.